Nu știu alții cum pot, dar eu, când mă uit la ce a însemnat pescăria în România și în ce s-a transformat acum, mă apucă leșinul. Un domeniu strategic a ajuns oaia neagră, un loc în care luminița speranței licărește tot mai puțin, am înfrânt!

Zilele trecute, când analizam ceva date istorice cu privire la capturile comerciale de sturioni (da știu că nu ar trebui să trăim în trecut dar un domeniu fără istorie este un domeniu fără viitor), o cifră mi-a produs o modificare de ritm, și anume 6.038.942,00 kg. Aceasta este cantitatea de CRAP, pescuită comercial în România în anul 1909. 6 mii de tone de Crap s-au pescuit comercial în apele României acum mai bine de un secol, comparativ cu anul 2020 când cantitatea totală pescuită comercial a fost 3 mii de tone. Bineînțeles ca să îmi stric toată dispoziția, m-am uitat pe toate datele, pe care le-am găsit, iar situația este tristă. Cu toate astea nimeni nu e deranjat, ziua trece, Dunărea curge iar peștele este acoperit de ape tot mai tulburi.

Crapul, printre cele mai reprezentative specii de pești din România, este văzut tot mai rar în plasele pescarilor, capturile comerciale au scăzut cu 94,98%, comparând media anuală din perioada 1909-1939 cu 2003-2020. Dacă în prima perioadă, 46% din capturile comerciale de crap au fost raportate în Regiunea Tulcea (RBDD), după 2003 procentul a crescut la 76 %.

Explicația este că 90% din lunca inundabilă a Dunării a fost îndiguită, zonă vitală pentru reproducerea crapului și dezvoltarea puietului, dar și faptul că în apele interioare (Dunăre km 140 -1075, Prut, Olt și Siret), raportarea capturilor comerciale este mai deficitară decât în RBDD. Acest aspect se demonstrează prin raportările din perioada 2012-2020, în RBDD au activat în medie pe an 1090 de pescari comerciali, care au raportat în medie 2754 tone pește/an iar în apele interioare au activat în medie pe an 1522 de pescari comerciali, care au raportat în medie 574 tone pește/an.

Capturile totale, provenite din pescuitul comercial, au scăzut cu 76,27%, comparând media anuală din perioada 1909-1939 cu 2003-2020. Din capturile comerciale totale, 63% au fost raportate Regiunea Tulcea, acest procent crescând în perioada 2003-2020 la 74%.

La început de secol XX piscicultura nu era dezvoltată (cu excepția păstrăvăriilor), cu toate că existau îndemnuri în acest sens, primele amenajări piscicole au apărut în a doua jumătate a Secolului XX. Până la dezvoltarea acestora, capturile realizate în bălțile și lacurile din lunca inundabilă a principalelor râuri și Delta Dunării, reprezenta productivitatea naturală. Spre exemplu în anul 1939 s-au raportat următoarele capturi comerciale: Brateș-81 kg/ha, Greaca- 157 kg/ha, Gorgova-231 kg/ha, Ceamurlia- 304 kg/ha, Razelm-347 kg/ha, Carpina 543 kg/ha, Tașaul 139 kg/ha). În perioada comunistă s-a investit masiv în dezvoltarea de amenajări piscicole dar după revoluție au rămas ”între ape”, multe din aceste amenajări s-au transformat în paragină sau chiar în amenajări agricole, cu toate că inițial pe aceste terenuri erau lacuri, bălți, jepșe sau gârle.

După aderarea României la UE s-au acordat fonduri pentru creșterea producției din acvacultură, prin dezvoltarea de noi facilități piscicole sau retehnologizarea celor existente. Cu toate acestea, în anul 2020 producția din acvacultură cumulată cu capturile comerciale, nu au depășit capturile comerciale de acum un secol. În perioada 2016-2019 a fost raportată o producție, provenită din acvacultură, de 12,6 mii tone în medie pe an (producție dominată de ciprinide asiatice – 4544 tone/an, crap – 4482 tone/an și păstrăv-2191 tone/an), la care se adaugă capturile comerciale de 4.01 mii tone/an, adică cu o mie de tone pe an mai puțin decât capturile provenite din pescuitul comercial în perioada 1909-1939.

Producția din acvacultură este superioară productivității naturale, investițiile din fonduri Europene se ridică la sute de milioane de Euro, pescuitul comercial a devenit mult mai eficient, prin dezvoltarea de materiale noi pentru uneltele de pescuit, prin utilizarea de echipamente de detecție, prin creșterea mobilității pescarilor , prin eficientizarea (teoretic) controlului pescuitului și al raportărilor, dar cu toate astea, paradoxal, avem mai puțin pește produs în România decât acum o sută de ani.

Este cât se poate de clar că stocurile de pești de apă dulce au scăzut (suprapescuit, distrugerea habitatelor de reproducere și hrănire), unele specii aflându-se în situație dramatică. Acvacultura trebuia să compenseze acest gol și să ofere românilor alternativa, dar suntem în situația în care avem cea mai mare suprafață piscicolă din Europa (80 mii ha) dar în aceeași măsură suntem aproape cel mai mare importator de crap din UE (3 mii tone în 2018).

Dacă partea cantitativă a capturilor comerciale stă să moară, nici structura calitativă a capturilor comerciale nu este roz. În perioada 2003-2020 capturile comerciale au fost dominate de speciile alohtone în proporție de peste 60%, din care rapană 36% și caras 23%. Aceste procente sunt rezultatul mediei capturilor raportate în perioada 2003-2020 dar dacă luăm în considerare faptul că rapana a apărut, în capturile comerciale, începând cu anul 2011, iar un pescuit specific pentru această specie s-a dezvoltat ulterior, putem spune că avem un pescuit comercial în care această specie alohtonă invazivă este regina capturilor. În perioada 2011-2020, speciile alohtone reprezentau 74% din capturile comerciale, din care rapana este specia dominantă cu un procent 54%, ajungând la un vârf de 70%, în anul 2017 .

Se poate observa o alterare în structura calitativă a capturilor comerciale, în comparație cu perioada 1920-1924, nu numai prin faptul că speciile alohtone nu erau prezente în capturi (rapană, caras, ciprinide asiatice), dar crapul reprezenta 20% din cantitatea totală capturată comercial. Raportările erau dominate de ciprinide native (Crap, Caracudă, Lin, Plătică, Cosac, Morunaș, Mreană, Avat, Văduviță, Obleț, Sabiță, Babușcă, Roșioară, alte specii, icre Crap, lapți), Esocidae (Știucă și icre de Știucă), Percidae (Șalău Biban, Ghiborț, Fusar) și Siluidae (Somn).

Cu toate că datele proiectează o situație tragică, atât a pescăriei dar și a biodiversității acvatice, autoritățile plutesc în stratosferă și, aparent, nu prea le interesează de această situație. Pot da următorul exemplu de ignoranță, TAC-ul (Total Captura Admisă) este un instrument managerial prin care se reglează anual cantitatea de viețuitoare acvatice, din fiecare specie, care poate fi extrasă dintr-un habitat acvatic natural, fără să afecteze productivitatea naturală (MSY) și implicit populațiile de viețuitoare acvatice.

Cota de pescuit, alocată fiecărui pescar, este fracțiune din TAC și, în condiții normale, nici nu se pune problema ca aceasta să nu fie realizată, pentru că practic se pescuiește numai ”surplusul” de exemplare. NU și în România, din 2012 până în prezent, gradul multianual de îndeplinire al TAC-ului a fost de 41%, în ape interioare, iar în RBDD de 65%. Dacă ne uităm la principalele specii comerciale, situația e dezastroasă: crap- 38%, știucă-37%, scrumbie 30%, șalău în RBDD – 42%. Aproape în nici un an, după 2012, capturile comerciale raportate nu depășesc 50 % din cota alocată prin TAC, dar cu toate astea cota legiferată prin Ordine de Ministru anuale, rămâne constantă.

Fenomenul e de natura ridicolului, pentru că această situație se perpetuează de ani buni și cu toate acestea nimeni nu mișcă un deget. TAC-ul, cel puțin la nivel teoretic, este realizat în urma unor studii aprofundate, în care unul dintre elementele principale este analiza capturilor raportate în anii precedenți. Cu toate acestea se observă un TAC aproximativ constant, pentru perioada 2012-2020, iar cantitățile raportate de către pescari sunt derizorii. La prima vedere, fără să cunoști situația mioritică, se poate spune că nu mai e pește dar în realitate scăderile stocurilor de pești se cumulează cu raportarea deficitară a capturilor comerciale ți a celor recreative. Atuncea vine întrebarea, cum se administrează și legiferează resursele acvatice vii, în contextul în care nu există informații permanente cu privire la starea resurselor pescărești? Fără să cunoști ieșirile din pescărie (captură brută, accidentală) este imposibil să estimezi starea resursei.

Este cât se poate de clar că tot sistemul ficționează orbește, după interese subiective care nu au legătură cu situația stocurilor de pești. În momentul când nu ai o proiecție asupra stării pescăriei, nu poți interveni rapid pentru îmbunătățirea și protecția stocurilor pescărești, pentru că nu poți reglementa CORECT cantitățile de pește care pot fi pescuite, efortul de pescuit și unde și când se pescuiește. În acest context, totul este o scenetă ieftină în care urechea este principalul element managerial.

Dacă un management corect al pescăriei, nu se poate realiza fără toate aceste elemente, atunci cum s-au administrat resursele acvatice vii timp de 30 de ani? Cum poți lua decizii cu privire la TAC sau de ce le mai iei dacă nu ai idee cât se extrage din habitatele acvatice naturale? Probabil că singurul criteriu de calcul al TAC-ului este cantitatea minimă de pește cu care poate supraviețui un pescar comercial și care se înmulțește cu numărul de pescari comerciali autorizați, pentru că altfel nu pot explica această cotă anuală aproape constantă. Da știu toți se disculpă și țipă că s-au bazat pe studii, din păcate multe din acestea lipsesc sau au fost făcute din birou, pentru că hârtia suportă orice !

Cantitatea reală de pește extrasă, prin pescuitul comercial și recreativ, poate fi doar aproximată, cantitatea exactă nimeni nu o știe, pentru că probabil nu există ”interes” să se știe. E o situație care se perpetuează de 30 de ani și nimeni nu face nimic, nu e ciudat? Ne mai vorbind de pescuitul recreativ care, conform Curții de Conturi, în anul 2019 s-au eliberat 374 736 permise de pescuit (ape interioare, RBDD și MN) și s-au raportat 0 capturi. Curtea estimează că s-au capturat, în anul 2019, în scop recreativ, aproximativ 1,874 mii tone (s-a estimat că un pescar pescuiește o zi pe an și reține 5 kg de pește) care e doar o estimare iar dacă vorbim de structura calitativă a acestor capturi deja suntem la secțiunea SF.

TAC-ul pentru pescuit recreativ nu are legătură cu denumirea, este legiferat probabil doar ca să ajute Asociațiile de Pescari Recreativi-Sportivi, care au contracte cu ANPA de utilizare a resursei, să își vândă permisele, numărul lor fiind condiționat de cantitatea de pește pe care o primește prin TAC, curat murdar Coane Fănică (PS acest aspect se poate confirma și prin faptul că în RBDD, zonă în care nu există astfel de contracte, nu este alocat TAC pentru pescuit recreativ-sportiv) .

Ca să fiu mai explicit, în anul 2019, un pescar comercial din apele interioare, a raportat în medie pe lună 26 de kg pește iar în 2020, 27 kg, adică maxim un venit brut de 270 lei/lună. Nu e distractiv cum peste 1800 de pescari autorizați, în afară de RBDD (aici cantitatea de pește raportată de pescari este mult mai mare), trăiesc în medie cu 300 de lei/lună și pe nimeni nu deranjează?

Bineînțeles că ANPA a înțeles din toată această situație că trebuie să suplimenteze autorizațiile de pescuit comercial, pentru apele interioare, cu încă 237, în 2020 comparativ cu 2018, de la 1582 la 1819 de pescari autorizați.

Ca măsurile să fie complete în 2020, MADR a modificat Ordinul din 2018, care reglementează uneltele de pescuit, mărind dimensiunile setcilor (lungime, înălțime) și implicit efortul de pescuit cu 65 %, așa cum recunoaște într-o adresă oficială, unde jură pe roșu că o să reducă, prin Ordinul privind TAC-ul, numărul de setci, astfel încât efortul de pescuit să rămână constant, fapt care nu s-a mai întâmplat!

Toată lumea vorbește, pe la colțurile ministerelor de resort și a instituțiilor din subordine (ANPA și ARBDD), că de fapt cantitățile de pește, capturate comercial, nu prea se declară iar cantitatea nu ar fi cea reală, existând o diferență substanțială între cantitatea pescuită și cea declarată. Sunt perfect de acord cu asta și sunt 3 aspecte la care merită să reflectăm:

• pescarii nu predau la CPV (centru de primă vânzare) tot peștele capturat comercial datorită prețului derizoriu oferit de ”cherhanagii”, care este de multe ori sub prețul pieței și atunci preferă să îl vândă ilegal. Autoritățile prinse în pânza de păianjen a acestor rețele, nu a îndrăznit să spargă monopolul și să lase pescarii să poată comercializa peștele direct sau prin puncte gastronomice familiale, astfel încurajându-i să raporteze cantitățile pescuite.

• CPV-urile fac evaziune și nu declară toată cantitatea de pește preluată de la pescarii comerciali și bineînțeles nu o raportează, fac asta pentru că pot. Autoritățile probabil au interes să nu impună trasabilitatea peștelui, așa cum este cerută și de Comisia Europeană, pentru că ar deranja interesele (se merge pe principiul dacă nu m-a prins cu peștele…nu a existat). Mai mult decât atât, printre toți acești cherhanagi sunt și persoane de bună credință dar care nu sunt sprijinite și încurajate să se dezvolte și să transforme afacerea într-un punct de dezvoltare pentru comunitățile de pescari.

• pescarii recreativi nu au obligativitatea să raporteze capturile iar ANPA, respectiv ARBDD, nu au capacitatea să colecteze aceste date

E foarte interesant modelul de administrare și legiferare a pescăriei Românești care, după cum se vede, are o singură direcție: dacă avem cantități mici de pești capturați commercial, mărim efortul de pescuit, restul e can-can. Curată viziune domnilor, și când o să vedeți că tot scade, o să apelați la dinamită? Întrebări fără răspuns care se rostogolesc în apele tot mai tulburi și nici măcar nu cred că e vina Președintelui ANPA, e vina sistemului plin de ”analfabeți” în ale pescăriei, care au dezinteres sau interes. S-au perindat mulți în această funcție, din păcate doar câțiva profesioniști verticali, în rest o sinecură a sistemului care și-a plantat yesmenii la controlul unui domeniu atât de important, ca să îl stoarcă de ultimele puteri.

Toată lumea țipă după schimbare iar când s-a propus o schimbare, toată lumea a țipat din nou că vor schimbare… dar care să nu schimbe nimic. Ce înfiorător cum țipau toți, în afară de pește, când a apărut propunerea legislativă ”Legea Pescuitului”, ce cârdășie de interese adânc înfipte în politica și administrația mioritică, că de… și banii cu solzi îs buni.

Păcat că pescarii și peștele nu sunt reprezentați, nu putem spune că șefii de asociații de pescari comerciali, care majoritatea sunt și patroni ai CPV-urilor, apără interesele pescarilor sau funcționărașii de la diverse instituții, care aparent mor cu biodiversitatea acvatică în gură, dar care au văzut un pește doar la restaurant sau la acvariu.

Așa a început măcelul declarațiilor, părerilor și a obiecțiunilor, care mai de care mai radicale și mai neavizate, duse spre extrem iar toată frustrarea a coborât parcă din ceruri și a înroșit rețelele de socializare, că de, cel mai bine ne pricepem la fotbal, la politică iar acum și la pește. Am citit postări și comentarii  splendide, de la înjurături la blesteme (cred că am reușit inventariez toți sfinții din BOR plus rudele de gradul 1), la păreri distorsionate cu rolul să ducă în eroare, până la comentarii și declarații obiective (puține).

După o vară rezultatul e clar, inițiatorii au fost înconjurați, iar oștile ostile au sărit la luptă. Armata lu′ Pește Fript cu două legiuni, recreativii și sportivii (legiunea sportivă este condusă de Fane Bibanu, recunoscut pentru abilitatea de a pescuii sportiv la constituție, mai ales la olimpiadă), armata lu′ Plasă Deasă, cu două legiuni comercialii și cherhanagii (ei se ocupă și de logistică pe modelul vrei nu vrei tot la noi ajungi dar conduc și legiunea de comerciali). O a treia legiune a lu′  Boeru Braconieru are soldați din ambele tabere și acționează de obicei subversiv, la umbra legalității, mai travestiți, mai cu arbitrul, mai cu mâța în sac dar de obicei cad în picioare. A, da, era să uit mai e legiunea lu′ Autoritatea Tutelară, care aparent e arbitrul și protectorul peștelui dar în realitate e o legiune de mercenari finanțată cu solzi de pește și care are abilitatea să lucreze din interior. În spatele inițiatorilor stă înspăimântat și fără ajutor peștele, care cu siguranță nu va avea cale de scăpare din această încăierare, mai ales când legiunea lu′ arbitrul cam se îndoaie în vânt precum salcia, în funcție de temeri și beneficii.

M-am săturat să mă uit pe date, m-am săturat să visez la pești verzi pe pereți, m-am săturat să mai sper la un domeniu care tinde la dezvoltare și în care fiecare își recapătă locul meritat. M-am săturat să sper la momentul în care peștele e lăsat să se reproducă, în care dimensiunea de reținere se respectă, în care politicienii dau legi bune și drepte, în care funcționarii sunt corecți și profesioniști, în care pescarii au bunăstare și sunt respectați, în are cherhanagii iubesc pescăria, în care cercetătorii fac studii dedicate fără influență politică sau economică, în care profesorii învață copii despre pești încă din clasele primare, în care profesorii universitari își dedică sufletul studiului peștilor, în care se renunță la denumire pleonasm de domeniu ”piscicultură și acvacultură”, în care autoritățile de control nu mai fac parte din mafia peștelui, în care pescuitul științific nu înseamnă doar să prinzi pește în prohibiție, în care nu mai există braconaj, în care braconierii nu sunt protejați de politicieni, în care habitatele sunt eliberate de balastiere și proiecte fără cap, în care râurile nu mai sunt secătuite de baraje, în care nu mai există prădători bipezi, în care se populează după un plan și nu după ureche, în care administratorul pescăriei va ajunge să aibă excedent și nu deficit, în care operatorii o să învețe că resursa acvatică vie e a tuturor și trebuie să plătească un preț corect pentru acces la ea, în care asociațiile de pescari o să fie puternice și independente de interesele cherhanagiilor, în care finanțările să vizeze dezvoltarea și nu fluturi pe pereți, în care fermele de acvacultură sunt despăgubite dacă un animal sălbatic le provoacă pagube, în care fermele de acvacultură sunt finanțate să obțină producție, în care există trasabilitatea peștelui, în care transparența este cuvânt de bază în actul decizional, în care nu mai dăm vina pe necuvântătoare când de fapt omul e de vină, în care să avem un plan pe termen lung și îl respectăm, în care nu mai importăm pești de apă dulce, în care pescuitul unei specii invazive nu înseamnă distrugere, în care să existe bun simț, în care realizăm că am luat acest domeniu cu împrumut de la copii noștri!

Faptul că nu există o reacție din partea autorităților este halucinant, în loc să se limpezească situația din păcstr se tulbură tot mai rău iar peștele o să se vadă tot mai puțin, biodiversitatea acvatică o să fie tot mai răsleață, pescarii tot mai puțini iar într-un final o cruce și replica celebră -ATÂT S-A PUTUT!-

Trebuie să începem să tratăm cauzele și nu efectele.

^*Toate drepturile rezervate, TudorI, 2021, În Ape Tulburi, https://sturgeons.eu/ape-tulburi/

^{Sursa datelor: ANPA, ARBDD, Anuarul Statistic, PP Daia, Gr. Antipa, Sinteză Raport Audit, EUMOFA, Ordine TAC}